Discursul meu de la TEDxObor

Discursul meu de la TEDxObor

Care este primul cuvânt pe care îl rostește un copil?
Mama, nu-i așa? Mama este un cuvânt foarte puternic și nu poate fi folosit pentru oricine!
Ce este iubire? Ce este ura?
Eu nu cunosc sentimentul de iubire! Cum să iubesc dacă nu cunosc sentimentul de iubire?
Bună, sunt Andreeas și de 25 de ani caut sensul iubirii!
M-am născut în vara anului 1994, pe data de 6 iulie în spitalul orășenesc Jimbolia din Județul Timiș. M-am născut într-o familie numeroasă, dintr-o mamă unguroaică și un tată necunoscut!
La vârsta de 4 săptămâni am fost abandonat în spitalul jimbolia. Am fost externat și transferat în orașul Lugoj la casa de copii nr 4 din strada Bugeci. În casă eram 120, aveam o cameră mare și rece. Pereții erau scorojiți și murdari, paturile erau etajate și din fier, dormeam 2 într-un pat, noaptea era beznă și cumplit.
O femeie, supraveghetor de noapte, sforăia pe un scaun de lângă ușă. Nu te lăsa să mergi la baie ca să nu vină cu tine. Voia să doarmă. De foarte multe ori făceam pipi în pat, îmi imaginam că sunt pe toaletă și îmi făceam nevoia. Patul era mereu ud, mirosea urât și mereu eram bătut pentru că făceam asta. Eram mai mulți în această situație.
Ne legănam cu toții în aceeași direcție, țineam degetul mare de la mână în gură (il loc de biberon) și când cineva dădea strigarea, ne legănam în partea cealaltă și schimbam degetul. Altfel, nu adormeam!
De la vârsta de 2 ani, am fost selectat într-un proiect numit Romanian Project al unei fundații din Danemarca prin care copiii din orfelinatele românești erau primiți în familiile din danemarca pentru sărbători și vacanța mare.
Eu, am ajuns în Copenhaga, la familia Elgard Jensen, ea, Eva, mama daneza, are 2 băieți, pe atunci erau studenți, unul la drept și celălalt la medicină. Băieți inalți, sportivi, se jucau mereu cu mine. Ambii blonzi, cu ochii verzi, el, Fleming, tata danez, este inalt cu părul gri. Lucra la o firmă importantă din Copenhaga. Era foarte apropiat de băieții lui, mă considera fiul său și mereu îmi făcea toate poftele. Timp de 4 ani am fost la ei. Alți copii nu mergeau la aceleași familii, dar familia elgard jensen mă voiau pe mine.
Au vrut să mă adopte, au vrut să îmi ofere o alternativă la viața din orfelinat, mă iubeau, statul român nu a permis asta, au blocat adopțiile internaționale iar eu am râmas în casa de copii.
Eram foarte supărat, chiar îmi doream să fiu băiatul lor! Am plâns, foarte mult, copiii din lugoj râdeau de mine și parcă se bucurau că adopția nu a reușit.
La vârsta de 4 ani, după ultima mea vizită în danemarca, în ziua în care m-am întors în casa de copii din Lugoj, mă așteptau niște oameni. Erau senini, bucuroși să mă vadă. Nu înțelegeam nimic. M-a chemat sefa casei de copii la ea in birou, mi-a spus că oamenii care mă așteptau mă vor lua cu ei la o altă casa de copii.
Era familia Herbold, un cuplu din Germania care au infințat o fundație în comuna Checea din Județul Timiș. Era și administratorul fundației, domnul Viorel cu cel care avea să fie un fel de tată in noua casă. Mi-au oferit un ursuleț de pluș, mi-au făcut bagajul și am plecat.
Ajuns în casa din comuna checea, am văzut o casă, serios, arăta ca o casă și nu ca acea clădire urâtă din lugoj.
Niște copii, care aveau să imi devină frați și surori, se jucau în bucătărie. Jocul lor preferat era, bărcuța, știți, stai in poziție de martinel, talpă în talpă și ținându-ne de mână ne legănam. Țin minte că în timp ce făceau bărcuța cântau Lia, Lia, zboară pălăria! Era tare amuzant. Lia este fiica administratorului de la acea vreme, venea mereu in vizita.
Când am ajuns acasă, in checea, in bucătărie mirosea a sarmale și griș cu lapte. M-au așezat la masă, au spus o rugăciune, eu nu știam nicio rugăciune sau o poezie, și apoi am mâncat. Pentru prima dată, am mâncat fără să mă grăbesc, nu îmi mai era teamă că mi se va fura mâncarea, am dormit foarte bine, fără să fiu trezit de cei mari dar încă îmi era frică să merg noaptea la toaletă.
Mina, cea care era un fel de mamă în casă, lăsa un bec aprins pe hol și așa am reușit în timp să scap de problema asta.
La vârsta de 11 ani, simțeam că îmi lipsește ceva, nu știam ce, mi-am dat seama, căutam iubirea, așa că am rugat-o pe doamna Herbold, președintele fundației și pe domnul Bugarschi, noul administrator, să mă ajute să o găsesc pe cea care m-a născut.
Au acceptat, într-o zi de primăvară, am mers să o căutăm. Locuia în satul Bulgăruș, la doar câțiva kilometri de mine, am ajuns acasă la mama ei, o casă de chirpici, mică dar locuiau multe persoane în ea, au venit toți să mă vadă. Doar ea lipsea. După câteva apeluri insistente, a venit și ea.
Am aflat că o cheamă Liliana și că îi pare rău. I-am strans mana ca oricarui strain, nu se uita la mine, mai mult vorbea mama ei, intre noi, tăcere. Am știut atunci că nu va merge. Eram foarte supărat, nu am scos un cuvânt tot drumul spre casă. Am decis să nu o mai caut. Iubirea nu există! Cel puțin, nu iubirea de mamă!
Nu cunosc sentiment față de ea, nici iubire și nici ură! Nimic!
Am fost iubit o dată pe lună, atunci când veneau în vizită Mariane și Lutz Herbold. Ne îmbrățișau, ne zâmbeau frumos și ne aduceau multe jucării și jeleuri Haribbo! Dar cel mai mult conta prezența lor! Eram foarte bucuros să îi văd de fiecare dată! Încă simt la fel!
Oamenii ăștia ne iubeau așa cum suntem, ne încurajau să contiunăm școala, ne ascultau fiecare cuvânt și ne răspundeau cu multă răbdare! La fel este și Daniel Bugarschi, îi mai zicem și tata dani, el este administratorul fundației. De la ei am învățat respectul și parcă ceva despre iubire, afecțiune și încredere!
Da, pe ei, cred că îi iubesc!
Însă noi, copiii și tinerii abandonați, avem nevoie de acest sentiment tot timpul și nu doar o dată pe lună sau doar de crăciun. Adesea, oamenii își amintesc de noi înainte de crăciun sau de paști! Este drăguț dar nu e suficient! Este o amăgire, necesară ce e drept dar parcă ar fi mai bine să se intâmple mai des.
Am învățat limba engleză, aveam 14 ani când am decis că vreau să vorbesc mai des cu familia Herbold, aveam un dicționar, dar ei mi-au cumpărat un cd de la o librarie, am învățat câteva cuvinte, dar lipsea interacțiunea. Așa că ii asteptam cu nerăbdare să vină in România ca să încerc să schimb câteva vorbe cu ei în limba engleză, eram praf.
Așa că, ajuns la liceu in Timisoara, am auzit de voluntariat, am vrut și eu să fac ceva bun, am vizitat o fundație care avea un program de cursuri de limbi straine si calculatoare pentru seniori, adica pentru bunici. Academia seniorilor, asa se nume programul, m-a ajutat să învăț limba engleză, ajutându-i pe bunici să învețe limba engleză, am fost nevoit să mă imprietenesc cu gramatica și să muncesc mult ca să ii ajut pe bunici să trimita scrisori sau să ii telefoneze pe nepoții lor din canada, sua, uk sau alte tari ale pamantului.
Pentru prima data in viata m-am simtit util, ma simteam foarte bine ca puteam sa ii ajut și in plus am invatat limba engleza gratis, deci un bonus foarte bun!
Voluntariatul m-a ajutat să devin eu, andreeas de azi, un om echilibrat, un om care are vise, planuri și multeee idei.
M-am implicat in multe actiuni de voluntariat, educatie, cultura, sport, sanatatea reproducerii și acum mă implic foarte mult in domeniul social, protectia drepturilor copilului.
In anul 2017, am infintat un ong pentru protectia drepturilor omului, avem proiecte precum, antibullying, incluziune sociala prin artă și proiecte pentru promovarea drepturilor omului.
În iarna anului 2017, am fost ales președintele singurei asociatii infintate de către tinerii institutionalizati, asociatie care reprezinta tinerii abandonați și institutionalizati. Am reusit trimitem propuneri pentru imbunatatirea legii 272 privind drepturile copilului și pentru legea 273 (legea adoptiei), toate propunerile fac parte din proiectele de lege pentru modificarea și completarea lor, mă implic în scrierea si managamentul de proiecte pentru tinerii institutionalizati, am dat statul in judecata de 6 ori, toate procesele s-au incheiat cu castig de cauza și trimis multe plangeri penale solutionate cu castig de cauza.

Deci pot, poți, putem! Da pot, Da poți, Da putem! Trebuie să ne dorim asta, trebuie să muncim, mult. Dar cu totii avem o sansa! Sansa mea a fost voluntariatul, am invatat foarte multe lucruri care ma ajuta, iubesc ceea ce fac și îți doresc să cunoști acest sentiment!
O vorbă bună, o privire și o îmbrățisare, pot să schimbe viața unui om!
Te invit să te indrepti catre omul din stânga ta, te invit să il privesti, crezi ca il poți imbratisa? Te invit să o faci!
Îți mulțumesc!

  • #TEDxObor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *